Mai bine de jumatate de viata si-a petrecut-o pe scena, dar, in pofida celebritatii ce depaseste granitele, se declara „cel mai lipsit de fite artist.
Vorbeste despre sine cu modestie si despre oameni cu dragoste, iar aceasta este, cu siguranta, reteta succesului sau. Va invitam sa descoperiti omul Paul Surugiu si artistul Fuego intr-un interviu emotionant!
Ti-ai descoperit afinitatea pentru muzica in copilarie. Ce iti doreai pe atunci sa devii? Te-ai visat altceva decat cantaret?
Am cantat mereu, de cand ma stiu, si am amintiri. Ba chiar am pastrat cu sfintenie in arhiva o caseta inregistrata de tata, in care eu cantam de zor mari slagare romanesti din vremea aceea, la varsta de trei ani. Fireste ca, daca am avut un astfel de start, ulterior totul s-a construit pe zona aceasta, inclusiv visurile mele, scrie viva.ro.
Adormeam cu gandul la succesul meu de peste ani, ma trezeam, luam perdele si cearsafuri din casa si faceam scene in spatele blocului, dand spectacole marete pentru toate scarile din cartier. Pe urma, am ajuns la scoala si acolo am inceput sa fiu remarcat pentru vocea mea, apoi la „Cantarea Romaniei si tot asa a continuat lupta mea, iar visurile s-au dezvoltat treptat.
Sunt un caz tipic de om care a reusit ce si-a propus si nu m-am visat altceva, chiar daca bunica mea, care m-a crescut pana la 10 ani, si-ar fi dorit sa fiu preot. Sigur, cu mult noroc, cu sprijin, cu sustinere, cu vointa si evolutie, am ajuns sa fiu mandru ca, dupa aproape 40 de ani de la primele visuri, eu sunt acolo unde mi-am propus cand stateam pe malul Ariesului, la Turda, si priveam tacut la marinimia cerului!
Parintii tai te-au incurajat sa-ti urmezi visul? In anii 80, profesia de artist era pentru boemi, ceilalti trebuiau sa devina medici sau ingineri…
Parintii mei, de altfel prieteni foarte buni cu mine, au inteles ca asta imi doresc. Si ei erau firi boeme! N-au avut pareri preconcepute despre nimeni si despre nimic si au vrut si ei, din tot sufletul, sa reusesc, facand enorm de multe sacrificii pentru asta.
Mi-au lasat libertatea sa aleg, dar au fost acolo, langa mine, si la bine, si la greu, renuntand la multe pentru a veni eu la Bucuresti, pentru a studia cu George Grigoriu, pentru a face Facultatea de Teatru, pentru a lansa piese, pentru a inregistra. Au fost o familie modesta si, chiar daca nu aveau ce pune pe masa a doua zi, nu le-a pasat si au investit in mine si in educatia mea. A fost un pariu, dar si o responsabilitate pentru ei!
Mi-aduc aminte o discutie intre ei, in bucatarie, in care amandoi isi jurau ca vor face orice ca eu, Cipi al lor, sa pot straluci asa cum vreau, pentru ca merit si pentru ca trebuie sa fiu fericit! Inainte de orice, fericirea mea a fost primordiala pentru ei! Si sunt extrem de implinit ca am putut, peste ani, sa le rasplatesc asa cum se cuvine toate eforturile! Dragii mei, parintii sunt icoane, cu toate cele aferente. Abia cand nu-i mai avem, intelegem cat de importanti au fost si sunt in vietile noastre!
