Pe vremea cand eram student am vazut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta conditiile grele in care traiau locuitorii Africii. Mi-a ramas in minte o scena in care, in aparenta, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunza a unui cactus, iar o mana o lovea incet, incet. Frunza era ca o sabie. M-am intrebat ce vrea sa insemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum in varful frunzei avea cateva picaturi de roua.
In partea de jos a imaginii era un desert cu alti cactusi. Mai apoi, indoia frunza din care curgeau picaturile de roua intr-o cana mica. Largindu-se cadrul, am vazut o negresa cu aceasta cana in mana, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Asa isi procura apa din care vor bea ea si familia ei”. In acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la cativa zeci de metri departare, pentru a strange alte picaturi de roua, scrie produsemanastiresti.ro.
Nu voi uita aceasta scena pana cand voi inchide ochii. De fiecare data cand am fata mea un pahar cu apa, ma gandesc la aceasta femeie. Cat de mult trebuia sa se osteneasca pentru a umple un pahar cu apa. Cate drum uri facea prin desert ca sa umple, picatura cu picatura, nu jumatate de pahar, ci un pahar plin pe care eu il am. Si ma intreb de ce. Atat de pacatoasa este aceasta femeie care sa chinuie sa stranga un pahar cu apa? Atat de sfant sunt eu care am un pahar cu apa la orice ora vreau? Ce am facut ca sa merit acest pahar cu apa. Un pahar plin cu apa.
Cand i-am spus lui Dumnezeu „Multumesc” pentru cele pe care le avem? Ii vedeam pe acei copii din Africa, fara maini sau fara picioare, cum incearca sa supravietuiasca si ma intrebam: Eu ce am facut ca sa fiu vrednic sa am si maini si picioare? I-am spus vreodata „multumesc” lui Dumnezeu ca putem sa mergem, ca avem si putem sa ne folosim mainile? In permanenta vedem ce ne lipseste. In permanenta ne uitam sa vedem cate ne lipsesc si cate ne mai trebuie. Nu este rau sa ne ostenim sa le dobandim. Dar spuneti si un multumesc pentru cele pe care le aveti deja! Dumnezeu nu era imprumutat la noi, iar acum si-a intors datoria.
Tot pe vremea cand eram student am vizitat „Scoala de surzi” alaturi de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul ca acesti copii nu pot vorbi pentru ca nu pot auzi. Nu stiu ca exista sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca sa ne arate cum reuseste sa-i faca sa inteleaga ca exista sunete pentru ca, in final, copii sa poata vorbi. Ii ia mana copilului si-i duce mana la gatul ei, iar pe cealalta, la gatul lui. Doamna deschide gura si zice „A!” S-a uitat la copil sugerandu-i ca vrea sa faca si el acelasi lucru. Deschide gura si copilul, dar doamna s-a aratat dezamagita. Ii sugereaza ca nu asta doreste. Doamna deschide gura din nou si zice „A!” Deschide gura si copilul, dar doamna s-a aratat, pentru a doua oara, dezamagita.
Dupa mai multe incercari, copilul a inteles ca atunci cand doamna deschide gura facea si altceva care producea in gatul ei o vibratie. A inteles asta cu ajutorul mainii lui si a inteles ca acelasi lucru trebuia sa-l faca si el, adica sa produca acea vibratie in gatul lui. Exersa, exersa, iar cand a reusit sa scoata primul „a”, imediat doamna il imbratisa, il saruta, ii dadea ciocolata, caramele. Copilul, aflandu-se in culmea fericirii, alerga toata ziua „Aaaaa”, pentru ca invatase sa-l pronunte. Dupa aceea trebuia sa invete si celelalte sunete fara sa le fi auzit vreodata. Ne mai spunea directoare ce munca ducea cu ei ca sa-i faca sa inteleaga diferenta dintre „g” si „h”, dintre „d si th (theta)”. Ma intreb din nou: De ce sa nu auda acesti copii, iar eu sa aud? De ce mi-a daruit Dumnezeu auzul si vorbirea? Era dator la mine? De ce sa ne dea glasul si urechile? De ce sa nu vorbeasca acesti copii?
I-am spus vreodata multumesc lui Dumnezeu pentru faptul ca putem auzi? Il auzim pe prietenul nostru, ii auzim pe parintii nostri, auzim tot ce ne spune cel de langa noi, ascultam muzica, auzim sunetele. Am spus vreodata „Slava Tie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri si bine este sa le dobandim, dar sa spunem si un „multumesc”. Sa spunem si un „Slava Tie, Dumnezeule!”
Un parinte din Sfantul Munte spunea ca atunci cand spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”, Bunul Hristos spune „Ii sunt dator aceluia”, si noteaza si ne va rasplati cu zece drahme. Atunci cand spunem „Slava Tie, Dumnezeule” spune „Ii sunt dator aceluia cu o suta de drahme”. Asadar sa ne invatam sa spunem „Slava Tie, Dumnezeule!” Sa nu fim nemultumitori. Este un lucru infricosator nerecunostinta. Cartim in continuu, murmuram in continuu, vrem si asta, vrem si cealalta, de ce sa n-o am si pe asta, de ce sa nu o am si pe cealalta. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slava Tie, Dumnezeule”, de parca Dumnezeu ar fi fost imprumutat la noi, iar acum si-a intors datoria.
Noi suntem incapabili sa spunem „Slava Tie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom pazi cuvantul Sfantului Apostol Pavel „Multumiti pentru toate”? Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa spunem pentru toate „Slava Tie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar si pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici macar pentru cele bune pe care ni le-a dat.
Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost gazduit in Atena de un arhimandrit. Acesta din urma i-a spus: „Preasfintia voastra, as vrea sa va arat trei sfinti in parohia noastra”. „Desigur, cu placere”, a spus episcopul. L-a dus, asadar, la trei frati care erau paralitici. Episcopul a ramas uimit. In cele din urma a spus: „Sa-L slavim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, sa-L slavim pe Dumnezeu ca sa ne dea rabdare, sa rabdam deoarece El stie de ce ingaduie ca anumiti oameni sa aiba anumite accidente…”. Cand si-a sfarsit cuvantul sau, ii spune cel mai mare dintre frati: „Nu vorbiti corect, preasfintia voastra. Unde ati vazut accidentul? Nu este un accident ca suntem paralitici, ci un succes. Daca am fi avut picioare si am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toti trei impreuna sa ne rugam si sa-L slavim pe Dumnezeu, asteptand ora in care Il vom intalni?”
Vedeti un om care are mintea lui Hristos cum gandeste? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare si care l-au dus in iad, sa se fi nascut fara ele? Vedeti cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucreaza pentru fericirea si mantuirea noastra? Inchipuiti-va acum ca trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu si pentru cele rele pe care ni le trimite, si pentru neplacerile pe care nu le trimite, si pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am inceput sa spunem „Slava Tie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis si ni le trimite.
„Multumiti pentru toate!” Ca sa multumim pentru toate, si pentru cele rele, sa incepem de la darurile pe care ni le-a dat. Veti spune „Slava Tie, Dumnezeule” de dimineata pana seara. „Slava Tie, Dumnezeule” fara incetare! Oricat de mult ati spune, nu veti achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le meritam. Nu am facut nimic ca sa le meritam. Nu suntem mai sfinti decat acei copii care nu aveau maini, sau decat aceia care nu puteau sa vorbeasca. Sa invatam sa spunem „Slava Tie, Dumnezeule”.
Avem la Manastirea Filotheou un parinte orb. Am fost impreuna la Manastirea Xiropotamou. Acest parinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boala infricosatoare. Daca apuca sa fie scos acest parazit, omul nu se mai imbolnaveste. Dar sunt in cazuri in care nu sunt scosi la timp, iar mai apoi iarasi apar. Oamenii care au aceasta infectie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie sa fie operati foarte des. Ii opereaza, li se scot parazitii, dupa o perioada iar apar, si tot asa. Acest parinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problema serioasa cu ficatul, suferea de secretie insuficienta de insulina, iar eu ii duceam mereu dulciuri. Intr-o zi am mers la dansul si deasupra braului sau avea o paine ascunsa. Ii spun:
– Ei, parinte, ce se intampla, mancare pe-ascuns?
– Ce mancare pe-ascuns?
– Unde duci painea? Crezi ca nu te-am vazut? Crezi ca daca sfintia ta esti orb, suntem orbi si noi?
– Ce paine, mai parinte? Ia pune mana aici!
Intind mana, mi-o pune acolo si simt ca nu era paine, ci umflatura provocata de ficatul sau care aproape statea sa iasa din trup. Ce durere simtea, ce tragea… nu va puteti inchipui. Urla de durere, striga „Preasfanta mea, Preasfanta mea!” atat de tare incat rasuna toata manastirea. Am mers sa-i spunem egumenului sa-l linisteasca, ca nu cumva lumea sa spuna ca il chinuim noi. „Ce sa-i fac sarmanului? Trece printr-o adevarata mucenicie”. Fireste, ce-i putea face omului? Intr-o zi il vad venind din capatul holului, strigand „Preasfanta mea, Preasfanta mea!”, si am inteles ca l-au apucat crizele iarasi si il durea foarte tare. Asadar, am pregatit repede niste dulciuri ca sa i le dau. In acelasi timp, treceau prin fata bucatariei alti doi parinti. Unul dintre ei i-a spus: „
– Hai, parinte Isidore, ai rabdare! Spune „Slava lui Dumnezeu!” Numai El stie de ce ingaduie ceea ce ingaduie”.
Parintele Isidor i-a raspuns maniindu-se:
– Ce ai spus? Sa spun „Slava Tie, Dumnezeule” ? Nu o data, ci de mii de ori spun „Slava Tie, Dumnezeule”. Si nu o spun asa, superficial, ci din adancurile inimii mele. Desigur ca „Slava Tie, Dumnezeule” . Ce credeti, daca Il roaga pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente in Arizona), sau parintele Paisie (n.tr. actualmente Sfantul Paisie Aghioritul) sau parintele Efrem Katunakiotul, nu ma voi face bine? Un singur cuvant sa-I spuna acestia lui Dumnezeu si ma voi face bine.
Parintele cu care vorbea a ramas uimit. Nu intelegea unde vrea sa ajunga parintele Isidor.
– Ia imagineaza-ti, spuse parintele Isidor, sa ma fac bine, sa-mi dobandesc vederea si sa am razboiul trupesc care i-a aruncat pe-atatia si-atatia din manastiri? As indura oare razboiul? Stie Dumnezeu ce imi trimite. Desigur ca „Slava Tie, Dumnezeule”!
Toti am ramas fara cuvinte. Celalalt parinte nu putea sa creada ca nu are razboiul trupesc. Stie ce trimite Dumnezeu. Parintelui Isidor, despre care stia ca va indura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut sa o indure, nu i-a trimis-o. Razboiul trupesc, pe care parintele Isidor nu l-ar fi indurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care stia ca-l va putea indura.
Vom invata sa-I multumim lui Dumnezeu? Vom invata sa spunem „Slava Tie, Dumnezeule”?